Principiu de viata?

Am scris si intr-un post anterior ca-mi doresc tare mult un job si fac demersuri in directia aia. Adica depun CV-uri, ma interesez ce face lumea ca sa aflu care dintre ei pleaca la munca din placere si care dintre ei se intorc acasa cu dureri de cap.

Stim cu totii de ce avem nevoie de un job. In primul rand ar fi banii (dăăă) apoi contactul cu echipa si apoi munca in sine, munca din care inveti, sau nu, chestii folositoare.

Am depus o gramada de CV-uri si, poate pentru unele posturi nu ma potriveam profilului pe care ei il cautau, dar trebuie sa insist si, mai devreme sau mai tarziu, o sa gasesc ceva care sa mi se potriveasca.

Zilele trecute mi-am depus un CV pentru o firma care nu merita numita, a doua zi m-au sunat sa ma cheme la interviu si a treia zi am ajuns la interviu. Toate bune si frumoase, domnita de la HR a stiut sa-mi faca un rezumat la ceea ce presupune atributiile locului respectiv de munca. Ideea a fost una plauzibila si am zis, why not? si m-am prezentat la training.

1. Trainerul stia ce face si  asta se vedea clar, dar, in timpul unui training la care participa in jur de 30 de oameni ai nevoie de o sala retrasa, cu acces la un geam pentru aerisire si una pe care (de preferabil) poti sa o inchizi cu cheia.

In schimb, am fost bruiata de crizele unei sefe nefututa si de parada intregului departament de HR + bonus, moaca femeii de serviciu.

2. S-a promis un salariu bunicel in mana + nu stiu ce bonus + o experienta de neuitat.

Ce ni s-a zis ca o sa primim? Juma’ din salariul promis in cazul in care nu se facea targetul. Cateva minute – pauza o data la 2 ore. Am auzit ceva de stat peste program si alte balarii pe care eu nu am cum sa le dovedesc pentru ca-s auzite, dar n-or fi baturi in cap toti cei 5 indivizi care au lucrat pentru „aproape viitorul meu mare sef”. Cei cinci m-au salvat de la semnarea unui contract de munca care m-ar fi obligat sa lucrez 20 de zile (preaviz) cu toate ca, exista o sansa foarte mare sa nu imi placa activitatea in sine si fara avertizarile venite de la ei.

3. Dupa o meditatie indelungata as in : nu pierzi nimic daca incerci; nu ai de unde sa stii cum o sa fie; no matter what, you can do it; mi-am amintit ca am si facultate si oricum, un loc de munca unde se sta mai mult de 9 ore si unde esti tratat ca ultimu om, te frustreaza.

Astfel, dupa 3 zile (si un pic) de training am zis ca imi bag picioru.

Nu e de mine, nu pot sa lucrez cu o idee in care eu nu cred catusi de putin. Am incercat.

Si da, vorbele altora m-au influentat. Am rugat o gramada de oameni sa-si dea cu parerea legat de ideea aia si toti mi-au zis sa nu ma bag. Tu ce ai face cand ai auzi NUMAI vorbe rele despre ceva? Nicio vorba buna, niciun Da, e foarte OK, mergi acolo! Nimic. Doar sa ma feresc de lucrul cu astfel de oameni.

Am plecat de la training impacata ca am luat cea mai buna decizie pentru mine. In final asta conteaza, sa fim impacati cu decizile pe care le luam si cu care trebuie sa traim in fiecare zi.

Anunțuri

Un gând despre “Principiu de viata?

  1. Asteptarea e dureroasa, naste frustrari si regrete, dar merita. Pentru ca un job nu il iei pentru cateva zile sau o vreme si nu poti sa il schimbi instant cand nu ti se mai potriveste. Si povestea cu iti iei orice job pentru bani functioneaza doar pana la primul salar. Iar eu stiu ce inseamna sa stai ore intregi intr-un mediu din care nu stii cum sa pleci mai repede 🙂

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s